Recenzie, review sau despre cum a fost filmul…

Pentru că ne-a plăcut primul Happy Feet – cel din 2006 – am plecat foarte entuziaşti spre cinema să vedem Happy Feet 2 în 3D. Ba chiar am revăzut ieri primul film să ne reamintim cum era, să nu cumva să nu fim în temă.

Primul şoc a fost când domnişoara care ne-a înmânat biletele (rezervate de ieri) ne-a întrebat… “Da’ ştiţi că este varianta în dublată în română, da ?”. La dracu’… nu ştiam, evident, pentru că pe site nu era specificată treaba asta. Să mai stăm încă două ore pentru a intra la varianta titrată chiar nu se putea aşa că am intrat (eu plin de nervi) la ce era disponibil, asiguraţi de domnişoara cu biletele că este foarte ok… mai ales că piesele sunt interpretate de către Horia Brenciu şi Crişan Loredana Groza.

Pentru cei care vin cu micuţi care nu ştiu să citească este clar cea mai bună variantă, dar pentru cei care îşi dau seama că Loredana nu e Pink şi nici Brenciu… Bradd Pitt/Matt Damon/Robin Williams originalul ar fi fost clar cel mai bun.

În fine… filmul în sine este clar mult mai slab decât primul Happy Feet. Ba aş putea spune că este o animaţie slabă nu doar în comparaţie cu primul film ci în comparaţie cu multe alte animaţii. Povestea este trasă de păr… dar rău de tot. Parcă au fost în pană de idei. Pe de altă parte mă aşteptam ca 3D-ul să fie mai 3D decât ceea ce am văzut. Cert este că n-am mai văzut un 3D adevărat de multă vreme. Sunetul (chiar dacă a fost dublat în RO) se auzea bine, a fost ok, dar parcă nu suficient de tare (asta e vina celor de la cinema).

Unele filme nu ar trebui să aibă continuare. Este şi cazul Happy Feet. Pe cât de fain a fost primul pe atât de slab a fost al doilea. Aştept acum varianta Blu-Ray pentru Happy Feet 2… nu de alta, dar chiar trebuie să aud cum dracu’ sună filmul în varianta originală. Soundtrack-ul (original) reprezintă 50% din film.

A fost atât de palpitant, încât un copilaş a adormit la jumătatea filmului şi s-a trezit la final. Perfect.

Pentru viitor… mă aştept ca Madagascar 3 să fie fie bun; cel puţin aşa pare din trailer.

Nimic deosebit (asta ca să nu spun slab), dar am râs pe ici pe colo. Este povestea unor bărbaţi însuraţi care se tot uită după femei, iar când nevestele le dau frâu liber pentru o săptămână… micuţii pofticioşi realizează că de fapt îşi vor familiile înapoi. Rolul uneia dintre neveste este făcut de către Christina Applegate – Kelly din Familia Bundy.

Un film care arată din nou că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Bărbatul chitit să aibă parte de aventuri se suceşte subit, iar femeia de casă  ajunge s-o ardă glam… după care regretă, dar folosindu-se de prilejul dat de soţ o dă cotită.

Am povestit tot filmul ?! Perfect.

O comedie de dragoste cu Natalie Portman şi Ashton Kutcher. Portman reprezintă în film genul de femeie care habar n-are ce vrea de la viaţă. Nu m-a impresionat nici ca actriţă, nici ca… animal. Kutcher a fost în film flăcăul îndrăgostit care a trecut prin ceva peripeţii până să o combine definitiv pe piţi.

Şi pentru că vreau ca textul să încadreze imaginea, foarte pe scurt despre film… nimic deosebit, dar poate fi văzut la ceas de seară.

O comedie romantică în care Jennifer Aniston şi Adam Sandler îşi joacă rolurile în mod excepţional. O alegere foarte potrivită pentru scenariul dat. La cei 42 de ani, Jennifer arată incredibil şi face un rol în stilul caracteristic: zăpăcit. Sandler este la fel de tembel ca în aproape toate filmele în care apare. Brooklyn Decker (Palmer în film) este cea pentru care se întâmplă toată nebunia. N-a ieşit în evidenţă cu nimic. În film apare şi Nicole Kidman, în rol mai puţin decât secundar, dar pe care-l face ok.

Cert este că deşi este cea mai tânără, Brooklyn (24 ani) ia bătaie crunt la felul în care arată de la Jennifer (42 ani) şi mai apoi de la Nicole (43 ani), care are un abdomen super lucrat. Bine… când nu te ajută natura, nici esteticianului nu-i este prea uşor.

Şi cei doi copii, Bailee Madison şi Griffin Gluck, au jucat foarte bine.

Cea mai mare parte a acţiunii s-a desfăşurat în Hawaii (aşa că să enerveze simţurile, mai ales că se apropie concediile) şi totul este foarte foarte colorat.

Concluzie: o comedie bună la care am râs mult şi pe care clar o recomand.

Aseară le-am mulţumit pe bune oamenilor din public pentru felul în care au fost în cele două zile de spectacol. Absolut senzaţional. Au ştiut de ce au venit: să se distreze. Şi asta au făcut. Felicitări.

De pe scenă s-au auzit şi cântece populare şi muzică uşoară.

Micuţii (elevi din Băicoi, Lilieşti, Dâmbu) care au deschis cele două zile au fost foarte simpatici, plini de emoţii, dar şi de entuziasm. La fel şi profesorii care stăteau în faţa scenei şi dansau în acelaşi timp cu ei, dar şi părinţii care cântau sau dansau pe margine.

Honey – o trupă de gagici (Andre, gen) din Vălenii de Munte de care are grijă (vai… ce surpriză) Săndel Bălan. Au cântat pe lângă altele şi piese vechi de-ale Andreei Bălan, pe care publicul le ştia. Normal că n-am fost dat pe spate.

Kontrast – o trupă din Băicoi, despre care însă nu am de zis nici lucruri bune, dar nici rele. Au fost şi ei pe scenă.

Extreme Brothers – trei băieţi care de vreo 10 ani fac breakdance, iar de vreo 8 ani lucrează în circ. Au făcut un număr în genul trupei Balance. Vor participa la următoarea ediţie a emisiunii Românii Au Talent. Eu i-am felicitat pentru ceea ce ne-au arătat şi le-am sugerat să-şi facă simţită prezenţa on-line cât mai repede.

Iceberg – ei se prezintă ca singura formaţie de rock  adevărat din Băicoi. Pe mine însă nu mă mişcă genul ăsta.

French Kiss – pe lângă faptul că numele formaţiei mi se pare aberant suspect, eu n-am văzut decât o altă trupă de… fete (asta aşa, ca să fiu elegant). Bine, nu mai zic nimic despre celulită, mai ales că una dintre ele este/a fost atletă şi sunt şi destul de tinere. Dar prin muncă (nu-i aşa ?) vor reuşi. Dar ce ?

Alesis – au venit şi anul ăsta, au pus publicul în mişcare şi rugaţi de noi le-au cântat şi “La mulţi ani !” celor din Băicoi.

The Sixteens – au fost şi la ediţia din 2009. Au cântat şi atunci foarte bine, dar aseară am văzut totuşi cât de mult au evoluat. Numa’ de bine. Mulţi nu-şi puteau lua ochii de la fundul solistei.

Smiley – a fost şi în 2010 şi bineînţeles că şi anul ăsta a făcut un show bun. N-a fost deranjat de faptul că deşi a ajuns mult mai devreme faţă de ora la care urma să urce pe scenă, a fost şi o oarecare întârziere. Laura Cosoi l-a susţinut de pe margine. Este mult mai drăguţă decât la TV şi este şi foarte de gaşcă… fără pic de fiţe.

Andreea Bănică – micuţa inocentă a fost extrem de iritată că a urcat pe scenă cu vreo 30 de minute întârziere faţă de ora anunţată iniţial. Deşi melodiile ei sunt comerciale şi prin bine la public, show-ul ei mi s-a părut prea vulgar pentru câţi copii erau acolo (mai ales că i-a invitat foarte aproape de scenă). Şi a făcut o combinaţie în genul celei pe care Anna Lesko l-a făcut anul trecut. Gurile rele spun că ar fi cântat peste pozitiv (un fel de half-playback). Una dintre dansatoare arăta ok.

Horia Brenciu – mai corect ar fi… Horia Brenciu Band, pentru că de fapt pe scenă au fost 10 muzicieni care au cântat (aproape toţi) multe melodii celebre (inclusiv “Floricele pe câmpii… hai să le-adunăm copii“) în stilul propriu şi decât vreo 2 piese proprii.  Cea mai mare parte a publicului a fost în extaz. Unii ar fi preferat să audă însă mai multe cântece ale lui Brenciu. Dar… a fost foarte bine.

Ca şi zvon… în toamnă s-ar putea să petrecem din nou la Băicoi.

“Dacă-l faci pe prost să râdă… îl vei amărî pe deştept” a fost unde dintre replicile piesei de teatru la care, din fericire, am avut ocazia să mergem vineri seară. “Măscăriciul” s-a jucat pe scena Casei Sindicatelor din Ploieşti şi a avut doar doi actori: Horaţiu Mălăele şi Niculae Urs. Deşi nu am un motiv concret, mie nu mi-a plăcut niciodată Mălăele (şi mai cunosc vreo câţiva care împărtăşesc aceeaşi idee). Asta până să văd piesa “Măscăriciul”.

Am fost destul de sceptic în ceea ce priveşte spectacolul. Aşadar… începutul a fost bizar (cel puţin în mintea mea). Pe măsură ce trecea timpul, iar piesa de teatru avansa… zâmbeam din ce în ce mai larg. Până când am început să râd de-a binelea. Nu-mi puteam imagina că cei doi actori vor reuşi să mă facă să mă bucur pentru că sunt în sala aceea.

Mi-am schimbat total gândurile în ceea ce-l priveşte pe actorul Horaţiu Mălăele. Se poate observa foarte uşor că este un actor mare. În timpul spectacolului mă întreabă Foxi: “Tu vezi că ăştia nu ţipă ca ăia de la Toma Caragiu ?” Într-adevăr… nu ţipau decât dacă piesa impunea asta. Ştiau cum să-şi coordoneze perfect mişcările, cum să-şi modeleze vocile, cum să trăiască piesa. Şi Mălăele şi Urs şi-au făcut senzaţional rolurile. Nu scriu cu şi despre ce este piesa pentru că ar fi absurd atâta vreme cât o simplă căutare ar satisface curiozităţile celor interesaţi.

În schimb, trebuie să consemnez cu amărăciune faptul că înţeleg şi mai bine acum de ce copiii despre care vorbeam în însemnarea precedentă sunt aşa cum i-am descris. Cretinii rămân cretini şi atunci când cresc. Primul sfert de oră a fost bruiat continuu de pălăvrăgeala unor actuali sau foşti consilieri locali ai Ploieştiului care, bag seama, mai fuseseră la piesa asta cu o altă ocazie. Probabil a fost mai greu pentru ei s-o înţeleagă din prima.

De ce concert-spectacol ? Pentru că totul este de fapt o înşiruire de prestaţii artistice – tip cântec.

Lăsând la o parte faptul că pozele de pe site-ul teatrului sunt groaznice (şi site-ul este cel puţin suspect), afişul este la fel sau mai rău decât cele de pe vremea împuşcatului (sau poate chiar a lui Dej), spectacolul în sine este unul acceptabil.

George Frîncu - maestrul de ceremonie, în stilu-i caracteristic, a făcut sala să râdă în repetate rânduri folosind tot felul de giumbuşlucuri.

George Capanu – a fost singurul care nu a folosit orchestra prezentă pe scenă absolut deloc. A preferat să (hai să zicem) cânte direct peste pozitiv. Deci… microfon deschis şi cântat direct peste piesa care oricum se auzea deja. Oribil. Mai mult decât atât, chiar nu are niciun prieten în treatul ăla ? Chiar nu-i poate spune nimeni că este penibil ? Pe lângă mişcările sale care în mod cert (cel puţin pe noi) ne-au dus cu gândul într-o anumită direcţie, dansul său poate fi relaxat comparat cu o ţopăială de copil de clasa a 3-a. A fost nu doar slab ci şi extrem de penibil.

Silvia Voicu – duduia a apărut pe scenă într-o costumaţie care includea şi ceva Beyonce wannabe. Deşi ca voce nu a excelat, n-a cântat rău. Oricum… toţi copiii au reţinut-o pentru cracii expuşi, iar câteva babe ofticate au urât-o din acelaşi motiv.

Romeo Zaharia - deşi cred că are o voce bunicică, mi s-a părut că interpretarea n-a fost tocmai cea mai fericită… asta poate pentru că piesele alese n-au fost probabil cele mai potrivite. Nimic deosebit.

Daniela Răduică – voce bună, interpretare foarte bună, piese alese bine, capacitate foarte bună de a imita originalele. În ceea ce priveşte vestimentaţia aş putea avea câteva remărci remarci, însă cred că asta este recuzita. A avut o piesă în limba spaniolă pe care a cântat-o exact cu inflexiunile unui gipsy king adevarăt.

Daniel Iordăchioaie – ştiu de mult că are o voce bună şi se cunoaşte că are experienţă. Însă, pentru că este destul de rotunjor, nu-i stă bine când dănţuişte foarte agitat. Poza de pe site-ul teatrului este probabil de vreo 4 milioane de ani. Nu mai are nicio treabă cu prezentul. Iordăchioaie a ales un mod suspect de a se coafa: chelie şi coadă ? Really ?

Nico – totul a fost la superlativ. Pe plan profesional, ar fi meritat să fie mult mai sus decât este acum. Are o voce absolut senzaţională, a cântat extrem de relaxat piese foarte grele, a fost îmbrăcată şi a dansat perfect adaptat momentului dar şi vârstei pe care o are. În afară de lucruri bune nu este nimic de spus despre Nico.

Orchestra Majestic – băieţii au cântat foarte bine. Pe saxofonist îl văd destul de des la DaVinci şi ştiam că-i bun. Pe unii dintre ei, însă, i-am mai văzut pe la diverse nunţi şi nu mi-au plăcut absolut deloc, dar aseară au fost toţi extrem de buni.

Pe de altă parte, încă nu am reuşit să înţeleg de ce îi forţează profesorii pe elevii cretini să vină la teatru. De fapt cred că ştiu. Biletele reduse, care vrând-nevrând sunt cupărate nu doar de copiii interesaţi dar şi de către cei ascultărori de Salam, aduc un oarecare profit teatrului. Totuşi… dacă te-ai uita de pe scenă înspre public ai vedea o gramadă de hăndrălăi care nu stau locului o clipă, care au nevoie la toaletă din 5 în 5 minute, care trebuie să afle neapărat în timpul spectacolului dacă “mâine se face ora de sport”, care atunci când nu se duc la toaletă trebuie le pipăie pe piţipoancele de lângă ei, eleve (aka piţipoacele de mai devreme) extrem de machiate pentru vârsta lor şi pentru locul în care se află, unele profesoare imbecile care au aceeaşi minte ca a unui copil imbecil sau poate chiar mai puţină, cretinei care nu se pot abţine să nu vorbească la telefon, babe frustate pentru care orice femeie mai tânără decât ele este neaparat grasă şi angajaţi ai teatrului care îi atenţionează din 5 în 5 minute pe câţiva dintre cei menţionaţi mai sus să nu mai facă gălăgie folsind metoda “şşşşşşşşşşşşşşşşş”.

Bineînţeles că nu-s toţi aşa (doar eram şi noi în sală – ştiu, sunt modest), dar sunt mulţi.

Da… am îmbătrânit şi nu mai înţeleg generaţiile care vin după noi (moamă, ce texte am), dar prostia n-o suport încă de când eram tânăr.

Se pare, culmea, că experţii chiar au găsit o legătură între filmul lui James Cameron şi opera marelui poet român. Aceştia spun că personajele lui Mihai Eminescu (din operele de mai sus) dar şi cele ale lui Cameron (din Avatar) trăiesc între realitate şi vis şi pendulează pe axa timpului, din avatar în avatar. Să fi citit JC operele de mai sus sau poate este avatarul lui Eminescu ?! Ha ha ha. Blasfemie… ar spune criticii literari. Există însă o mare diferenţă între cei doi: Eminescu a murit sărac şi prea puţin apreciat la vremea sa, pe când James a reuşit să strângă o avere cu Avatarul său.

PS: Nu am înţeles de ce s-au sinucis sănătoşii aceia după ce au văzut filmul. Nu ai cum să preferi planeta Pandora decât dacă eşti Robin Hood, ai o condiţie fizică de invidiat, ai făcut alpinism, te-ai căţărat prin copaci toată viaţa şi ţi-ar plăcea să-ţi atârne o coadă la spate, să fii vânat de reptilo-mamifero-aviare şi să trăieşti toată viaţa în pădure (într-adevăr minunata pădure).