Încă un film cu Jennifer Aniston (și alți câțiva, evident). A fost groaznic de prost slab.

Aniston face rolul uneia care n-are bani și o arde în tot felul de moduri pentru a fi mai ok. Cele trei prietene care-i plâng de milă stau mult mai bine din punct de vedere financiar. Într-un final ajunge să fie lângă un gras mototol și, supriză pentru ea, plin de bani.

Filmul nu merită urmărit.

Revenind la film… este o comedie care nu ne-a smuls prea multe zâmbete. Probabil oricare dintre noi a avut la un moment dat (sau poate are chiar în prezent) un şef oribil ca şi comportament. Filmul ăsta este despre răzbunarea pe şefi a unor angajaţi nemulţumiţi. Cei trei flăcăi sunt prieteni şi fac tot felul de combinaţii (puerile, aş spune) prin care să-i rezolve pe oribili.

Deşi probabil sunt oameni cu păreri diferite despre acest film, eu spun că n-are rost să fie pierdut timp pentru vizionarea lui.

Nimic deosebit (asta ca să nu spun slab), dar am râs pe ici pe colo. Este povestea unor bărbaţi însuraţi care se tot uită după femei, iar când nevestele le dau frâu liber pentru o săptămână… micuţii pofticioşi realizează că de fapt îşi vor familiile înapoi. Rolul uneia dintre neveste este făcut de către Christina Applegate – Kelly din Familia Bundy.

Un film care arată din nou că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Bărbatul chitit să aibă parte de aventuri se suceşte subit, iar femeia de casă  ajunge s-o ardă glam… după care regretă, dar folosindu-se de prilejul dat de soţ o dă cotită.

Am povestit tot filmul ?! Perfect.

Aşadar, trebuie să mergeţi să vedeţi Rio şi să fie neapărat 3D. Este incredibil de distractiv, incredibil de bine făcut, incredibil de colorat. Foarte mişto este şi faptul că nu este doar o animaţie plină de fantezii ci apar şi oameni (desenaţi), povestea este simpatică, iar detaliile sunt foarte bune şi multe. Replicile sunt de cele mai multe ori foarte tari şi acţiunea se desfăşoară cursiv şi plăcut. Există şi variantă în limba engleză subtitrată în română dar şi variantă dublată în limba română. Poate nu mai apar chestii de genul ăsta.

Nu trebuie ratat sub nicio formă.

Şi există şi o variantă a jocului Angry Birds adaptată Rio.

Animaţia în sine a fost acceptabilă/normală, efectele 3D n-au fost extrem de spectaculoase (aşa cum s-a întâmplat la A Christmas Carol), n-am râs foarte mult, dar ca o sumă a senzaţiilor a fost ok.

Preţul unui bilet: 33 lei. Floricele şi, evident, cola: 20 lei.

N-am înţeles de ce domnul aflat pe canapeaua din faţa noastră a venit cu odrasla şi i-a citit pe tot parcursul filmului… subtitrarea. “Să înţeleagă şi ăl mic” ar fi răspunsul. Ok, ok. Dar imediat după varianta subtitrată urma varianta dublată în limba română. Deci ? Cred că Dan are dreptate.

Şi încă o chestie legată de 3D: soţia/iubita/partenera nu poate ţine capul pe umărul tău pentru că ochelarii ăia nu funcţionează decât dacă sunt la orizontală. Oblic sau vertical înseamnă moartea efectului 3D. Bag seamă că este o tehnologia care impiedică manifestarea sentimentelor… aşteptăm aşadar evoluţia.

O comedie romantică în care Jennifer Aniston şi Adam Sandler îşi joacă rolurile în mod excepţional. O alegere foarte potrivită pentru scenariul dat. La cei 42 de ani, Jennifer arată incredibil şi face un rol în stilul caracteristic: zăpăcit. Sandler este la fel de tembel ca în aproape toate filmele în care apare. Brooklyn Decker (Palmer în film) este cea pentru care se întâmplă toată nebunia. N-a ieşit în evidenţă cu nimic. În film apare şi Nicole Kidman, în rol mai puţin decât secundar, dar pe care-l face ok.

Cert este că deşi este cea mai tânără, Brooklyn (24 ani) ia bătaie crunt la felul în care arată de la Jennifer (42 ani) şi mai apoi de la Nicole (43 ani), care are un abdomen super lucrat. Bine… când nu te ajută natura, nici esteticianului nu-i este prea uşor.

Şi cei doi copii, Bailee Madison şi Griffin Gluck, au jucat foarte bine.

Cea mai mare parte a acţiunii s-a desfăşurat în Hawaii (aşa că să enerveze simţurile, mai ales că se apropie concediile) şi totul este foarte foarte colorat.

Concluzie: o comedie bună la care am râs mult şi pe care clar o recomand.

Am văzut astă-seară un film cu un început neaşteptat: Viaţa aşa cum e ea. N-a fost excepţional, dar poate fi considerat un film simpatic. Au fost câteva faze drăguţe (când Messer a împins-o pe Sophie pentru ca Holly să nu rateze primi paşi ai copilei, când cei doi s-au vopsit pe moace o dată cu micuţa), dar şi faze de rahat film (cine dracu se desparte aşa… “ok… îţi doresc numai bine… înca ai sentimente pentru el… o să-mi fie dor de voi… bine pa”).

Revenind la… nimic, în aproape toate filmele se promovează, mai nou, mărci de maşini. În ăsta a fost rândul Smartului şi al VW-ului.

Şi iată că nu toate filmele americane se termină în aeroport, deşi în cazul de faţă era cât pe ce.

Concluzie: o tragicomedie care nu poate fi considerată de neratat, dar care poate fi văzută într-o seară de luni, marţi, miercuri sau joi.

Şi mi-am mai adus aminte cât de funny sunt House, Cuddy, Wilson…

Urmează sezonul şapte. Şi fără mare legătură… mâine mergem la 3D.

După ce am văzut episodul 20 din seria 6 de la House, episod extrem de plictisitor, am zis să urmărim şi o preafrumoasă comedie. Film artistic, gen.

Şi din păcate am ales, foarte prost, Did you hear about the Morgans. A fost atât de interesant încât am preferat să caut nişte hoteluri pentru vacanţă in ză min taim. Şi am găsit.

Revenind… Sarah Jessica Parker este foarte crăcănată. Se bate cu Lili Sandu în competiţia asta. Bonus.

Sunt mulţi cei care n-au văzut Singur Acasă 4. Sunt şi mai mulţi care habar n-aveau că există. Există, dar puteţi uita deja de el. It’s a crap, dar, totuşi, cred că-i mai bun decât Ho ho ho.

Deşi greu de crezut, există un film, d-ăsta de Crăciun, mult mai prost decât Ho ho ho. Christmas in Wonderland. Probabil făcut de copii din rolurile principale. Şi încă unul cam la fel. Santa Buddies.

Am văzut şi filme serioase. Sau cu pretenţii de filme serioase.

2012 (2009). Un film despre care cunoscuţii au spus că este naşpa. Că este foarte tras de păr. Că ăla cu limuzina scapă deşi roţile din spate erau în hău. Că iese chiar el din hău. Că trece cu avionul printre blocuri care se dărâmă. Mie astea mi s-au părut ok. Au făcut parte din ceea ce se poate include în categoria “normal că a scăpat, doar este film“. Dacă n-ar fi fost aşa, 2012 ar fi durat 15 minute. Ok, a început cataclismul, a distrus tot, ăla cu limuzina n-a scăpat, deci game over. Aţi urmărit scurtmetrajul 2012. Trebuia să scape, nu ? Să putem vedea ce se întâmplă DUPĂ. Deşi iniţial nu am priceput la ce dracu foloseau banii daţi de miliardari pentru un loc pe ARCĂ, totul a devenit logic în clipa în care s-a spus că fiecare miliard plătit a fost folosit pentru construcţia magaoii. Deşi la un moment dat am zis “Cum dracu mă ? Şi de sfârşitul lumii tot bogaţii şi piţipoancele lor scapă”, piţipoanca a fost tratata exact ca ceea ce este… o zdreanţă, ca într-un final şi ea şi jegosul să piară. Ce bine. Ce mi s-a părut mie absurd, a fost faptul că ditamai şmecheria a fost ţinută în loc de un amărât de cablu şi faptul că, din nou, oamenii (chiar şi copiii) pot sta sub apă fără să respire mai mult de 5 minute. Oricum, a fost un film ok.

Inglourious Basterds (2009). Cum a murit Hitler ? Tarantino zice că… a murit ciuruit într-un cinematograf. Ciudat. Deşi finalul mi s-a părut foarte slab, filmul a fost senzaţional. În plus l-am văzut şi la calitate maximă, pe blu-ray. Christoph Waltz a jucat perfect, făcându-l astfel pe colonelul Hans Landa pionul principal al filmului. Brad Pitt a fost şters de tot, n-a ieşit în evidenţă cu nimic. Un film bun, cu nişte culori foarte simpatice, cu multe scene de cruzime explicită şi cu un final jenant.

State of Play (2009). P-asta l-am văzut în urmă cu vreo câteva săptămâni, dar am uitat să scriu despre el. Ben Affleck, Russell Crowe, film bun, idee interesantă, bine jucată. N-am leşinat de emoţie, dar este un film ok.

Am lăsat la final unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut.

Law Abiding Citizen (2009). Cu Gerard Butler şi Jamie Foxx. Filmul începe, la maxim, cu o mizerie ordinară, pentru care Butler face nişte chestii extreme pe care, în acest caz, le -am apreciat maxim. Maxim, am zis. Este genul de film în care ţii cu ucigaşul şi îţi doreşti să omoare toate japiţele. Un film dur, foarte bun, imprevizibil şi cu un final în ton cu întâmplările văzute de-alungul celor 108 minute.

Notă: Filmele au fost văzute la posturile TV, la cinema sau pe discuri, evident, cumpărate. Clar, nu ?