Recenzie, review sau despre cum a fost filmul…

Pentru că ne-a plăcut primul Happy Feet – cel din 2006 – am plecat foarte entuziaşti spre cinema să vedem Happy Feet 2 în 3D. Ba chiar am revăzut ieri primul film să ne reamintim cum era, să nu cumva să nu fim în temă.

Primul şoc a fost când domnişoara care ne-a înmânat biletele (rezervate de ieri) ne-a întrebat… “Da’ ştiţi că este varianta în dublată în română, da ?”. La dracu’… nu ştiam, evident, pentru că pe site nu era specificată treaba asta. Să mai stăm încă două ore pentru a intra la varianta titrată chiar nu se putea aşa că am intrat (eu plin de nervi) la ce era disponibil, asiguraţi de domnişoara cu biletele că este foarte ok… mai ales că piesele sunt interpretate de către Horia Brenciu şi Crişan Loredana Groza.

Pentru cei care vin cu micuţi care nu ştiu să citească este clar cea mai bună variantă, dar pentru cei care îşi dau seama că Loredana nu e Pink şi nici Brenciu… Bradd Pitt/Matt Damon/Robin Williams originalul ar fi fost clar cel mai bun.

În fine… filmul în sine este clar mult mai slab decât primul Happy Feet. Ba aş putea spune că este o animaţie slabă nu doar în comparaţie cu primul film ci în comparaţie cu multe alte animaţii. Povestea este trasă de păr… dar rău de tot. Parcă au fost în pană de idei. Pe de altă parte mă aşteptam ca 3D-ul să fie mai 3D decât ceea ce am văzut. Cert este că n-am mai văzut un 3D adevărat de multă vreme. Sunetul (chiar dacă a fost dublat în RO) se auzea bine, a fost ok, dar parcă nu suficient de tare (asta e vina celor de la cinema).

Unele filme nu ar trebui să aibă continuare. Este şi cazul Happy Feet. Pe cât de fain a fost primul pe atât de slab a fost al doilea. Aştept acum varianta Blu-Ray pentru Happy Feet 2… nu de alta, dar chiar trebuie să aud cum dracu’ sună filmul în varianta originală. Soundtrack-ul (original) reprezintă 50% din film.

A fost atât de palpitant, încât un copilaş a adormit la jumătatea filmului şi s-a trezit la final. Perfect.

Pentru viitor… mă aştept ca Madagascar 3 să fie fie bun; cel puţin aşa pare din trailer.

O comedie de dragoste cu Natalie Portman şi Ashton Kutcher. Portman reprezintă în film genul de femeie care habar n-are ce vrea de la viaţă. Nu m-a impresionat nici ca actriţă, nici ca… animal. Kutcher a fost în film flăcăul îndrăgostit care a trecut prin ceva peripeţii până să o combine definitiv pe piţi.

Şi pentru că vreau ca textul să încadreze imaginea, foarte pe scurt despre film… nimic deosebit, dar poate fi văzut la ceas de seară.

În ultimele câteva luni, pe lângă filme artistice, ne-am tot uitat la seriale. Pentru că de cele mai multe ori n-am chef să stau 2 ore la un film sau pentru că e deja prea târziu pentru, iată, un film artistic… serialele de câte 25 – 40 de minute sunt binevenite.

Deşi am vrut să scriu iniţial doar despre cel la care ne uităm zilele astea, fac foarte rapid o trecere în revistă.

Prison Break – bineînţeles că n-am vrut să mă uit când era un must, dar l-am văzut într-un târziu. După primul sezon s-a cam terminat treaba.

Californication – mi-au plăcut cel puţin primele două sezoane, dar nu mai ştiu unde am renunţat.

Friends – nu pot decât să regret că nu l-au făcut la fel de lung ca pe Tânăr şi neliniştit. Am devorat cele 10 sezoane. Foarte tare. Cred că este pe primul loc în preferinţe.

Seinfeld – mi-a plăcut întotdeauna, dar nu cred că l-am văzut complet.

Dexter – suspect la început, m-a prins pe măsură ce vedeam mai multe episoade. Serialul care te face sadic… abia aştepţi să mai kilărească un dobitoc. Suntem la zi.

Neveste Disperate – situaţii hilare şi roluri bine făcute. Funny. Suntem la zi.

House - unul dintre serialele bune, unde clar Hugh Laurie face tot filmul. La zi.

Şi am ajuns la serialul pentru care pornisem de fapt acest articol.

Modern Family – la cel de-al treilea episod mi-am dat seama că îmi place mult. Tot felul de glume cretine (in a good way), personaje senzaţionale (despre care mi-ar fi plăcut să detaliez, dar m-aş întinde foarte mult, iar trecerea în revistă despre care vorbeam la începutul articolului s-ar transforma în trecere în orice altceva decât revistă), actori foarte mişto (Ed O’Neill aka Al Bundy included), replici pe placul meu şi doar 20 şi ceva de minute pe episod, stilul diferit în care este filmat, faptul că actorii rup acţiunea uitându-se direct în cameră din când în când şi interviurile sporadice. Perfect. Singura chestie naşpa este că în afară de primul sezonul mai sunt turnate doar vreo 17 episoade din cel de-al doilea. Deşi I just wanna do you mi se pare o mizerie, şi acum o mai fredonez din când în când (faza din film clarifică eventualele nelămuriri). Trebuie văzut, clar.

Notă: Se pare că-mi plac foarte mult punctele de suspensie şi scurtele pasaje in english.

Fără niciun fel de altă legătură… filmul este o comedie destul de tâmpă, dar are faze care ne-au făcut să râdem mult şi tare. Exagerările sunt un fel de laitmotiv şi nu înţeleg de ce au fărâmat un R8. Foarte pe scurt: un film slab.

Se pare, culmea, că experţii chiar au găsit o legătură între filmul lui James Cameron şi opera marelui poet român. Aceştia spun că personajele lui Mihai Eminescu (din operele de mai sus) dar şi cele ale lui Cameron (din Avatar) trăiesc între realitate şi vis şi pendulează pe axa timpului, din avatar în avatar. Să fi citit JC operele de mai sus sau poate este avatarul lui Eminescu ?! Ha ha ha. Blasfemie… ar spune criticii literari. Există însă o mare diferenţă între cei doi: Eminescu a murit sărac şi prea puţin apreciat la vremea sa, pe când James a reuşit să strângă o avere cu Avatarul său.

PS: Nu am înţeles de ce s-au sinucis sănătoşii aceia după ce au văzut filmul. Nu ai cum să preferi planeta Pandora decât dacă eşti Robin Hood, ai o condiţie fizică de invidiat, ai făcut alpinism, te-ai căţărat prin copaci toată viaţa şi ţi-ar plăcea să-ţi atârne o coadă la spate, să fii vânat de reptilo-mamifero-aviare şi să trăieşti toată viaţa în pădure (într-adevăr minunata pădure).

Merry Madagascar (2009). Evident pentru cei care au gustat Madagascar. Deşi foarte scurt, este extrem de amuzant. Actorii care interpretează vocile personajelor fac filmuleţul şi mai şi. Moş Crăciun o dă în I like to move it, move it, King Julien se consideră din nou miezul, pinguinii răutăcioşi pun osul la treabă şi ajută la împărţirea cadourilor…

Nice.

Şi tot aseară am mai văzut o altă animaţie.

Up (2009). High definition, bineînţeles. Este un film simpatic, mai ales în prima parte. Povestea de dragoste redată foarte bine într-un singur minut doar cu un fundal muzical a fost o mostră simplă, dar de calitate, a ceea ce ar putea însemna iubire. Finalul se duce uşor în bălării pentru că bătrânelul care la început mergea în baston devine un fel de atlet. Dar este o animaţie de bun simţ.

O comedie care iniţial pare sifilitică, dar la care râzi. Şi evident are happy end, fericit. Da… happy end fericit. Eddie Murphy este tatăl divorţat, extrem de ocupat, corporatist de succes… care-şi neglijează total copila, pentru că (nu-i aşa ?) doar succesul este important.
Micuţa este absolut senzaţională, joacă fenomenal, iar de la jumătatea filmului îl combină pe Eddie în tot felul de jocuri. Mopida, Kupida, Qwali şi Sopida sunt prinţesele imaginare, după ale căror sfaturi se fac mari business-uri. Finalul filmului înseamnă… dat în mintea copiilor, dansat pe străzi, disperare, întoarcere către copilărie, primirea unui job într-o manieră trasă de păr, dar tipică unui film american şi bucurie în familia oarecum reunită.

Simpatic.

Aseară, ne-am uitat la New in Town. Deşi la prima vedere ar părea simpatică, Renée Zellweger are un ten foarte suspect, asta ca să nu spun direct: e urâtă şi bătrână. După o oră de nimic interesant, m-a luat somnul.

Henry Rollins, realizator: Îl am în studio pe Hank Moody, un celebru scriitor underground care a scris: “Sudul Raiului”, “Anotimpuri Abisale”, precum şi renumita: “Dumnezeu ne Urăşte pe Toţi”. Ce mai faci, Hank?

Hank: Puţin în urma timpului, dar mă simt bine aici.

HR: Unii compară timpul, aşteptând noul tău roman, cu timpul scurs, în aşteptarea unui nou album Guns n’Roses. Care va ieşi primul?

Hank: Cred că-i dovedesc pe cei de la Guns n’ Roses, fiindcă vreau o recenzie de la Oprah. Vreau o invitaţie la clubul cărţii. Vreau să fiu invitat în show şi s-o întreb…despre scena aia din filmul “Beloved”, cum îşi ridica fusta şi face pipi fierbinte. Câte duble a tras ? Ce metodă a folosit ?

HR: Să vorbim şi serios, blogul tău pentru Hell-A Magazine promovează un limbaj frust, underground. E bun.

Hank: Mulţumesc, dar în realitate… mă deranjează la culme, mai mult decât toate. Ştii cât mă deranjează… de-mi face crampe. Dar trebuie să-l scriu.

HR: Acum ce te deranjează ?

Hank: Faptul că oamenii devin din tâmpiţi şi mai tâmpiţi. Adică, avem toată această tehnologie uimitoare, şi computerele care sunt de bază în maşinării, internetul care ar fi trebuit să ne eliberze, să ne democratizeze, dar tot ce obţinem sunt discuţii despre faptul că Howard Dean nu mai candidează şi acces 24 de ore pe zi la pornografie cu copii. Oamenii… nu mai compun. Oamenii “blogg-eaza”, în loc să discute, textuiesc… fără punctuaţie, fără gramatică, LOL asta, LMFAO aia. Mi-e îmi apar ca o gaşcă de cretini pseudo-comunicând cu o altă gaşcã de tâmpiţi, într-o limbă rudimentară care aminteşte mai mult de oamenii cavernelor decât de civilizaţie.

HR: Dar şi tu faci parte din ecuaţie. Tu bloggezi cu ei.

Hank: De aici îmi începe scârba.

Duchovny face senzaţional rolul lui Hank. Relaxat, natural.

via moscalifar