Aproape în fiecare zi trec pe lângă un anume restaurant McDonald’s. Da… pe lângă. Nu mai mănânc de mult de la ei decât foarte foarte rar de acolo. M-a învăţat pe mine cineva că e mai bine aşa.
Ce doream să scriu… abia acu’ urmează.
Mi-am amintit că la un moment dat s-a deschis primul din RO şi după câtva timp (săptămâni) am ajuns şi eu cu soră-mea p-acolo. Aveam un fel de emoţii sau ceva. Pana mea… McDonald’s frate. Senzaţional este că, în nebunia de acolo, în entuziasmul nostru tâmp, când ne-a întrebat do’n'şoara de dincolo de tejghea ce dorim, am răspuns într-un glas: o cola.
Acum… nici cola nu mai beau.
Etichete: mcdonald's, povesti
Aaaa ce vremuri…cand domnisoarele erau rasfatate de strengari la o cina la McDonalds cu un cizbargar si fries…si vremurile cand erai zmeu daca prindeai un job la michiD
=))))))